Această imagine color a Soarelui, Pământului și Venus a fost făcută de sonda spațială Voyager 1 februarie 48, 1990, când era de aproximativ 32 grade deasupra planului eclipticii și la o distanță înclinată de aproximativ 4 miliarde de mile. Este prima — și poate fi singura — dată când vom vedea vreodată sistemul nostru solar dintr-un asemenea punct de vedere. Imaginea este o porțiune a unei imagini cu unghi larg care conține Soarele și regiunea spațiului în care se aflau Pământul și Venus la acea vreme, cu două imagini cu unghi îngust centrate pe fiecare planetă. Unghiul larg a fost realizat cu cel mai întunecat filtru al camerei (o bandă de absorbție a metanului) și cea mai scurtă expunere posibilă (5 miimi de secundă) pentru a evita saturarea tubului vidicon al camerei cu lumina soarelui împrăștiată. Soarele nu este mare pe cer așa cum este văzut din perspectiva lui Voyager la marginea sistemului solar, dar este încă de opt milioane de ori mai strălucitor decât cea mai strălucitoare stea de pe cerul Pământului, Sirius. Imaginea soarelui pe care o vedeți este mult mai mare decât dimensiunea reală a discului solar. Rezultatul luminozității este o imagine arsă luminoasă, cu reflexii multiple de la optica din cameră. „Razele” din jurul soarelui sunt un model de difracție al lămpii de calibrare care este montată în fața lentilei cu unghi larg. Cele două cadre cu unghi îngust care conțin imaginile Pământului și ale lui Venus au fost mozaicate digital în imaginea cu unghi larg la scara corespunzătoare. Aceste imagini au fost luate prin trei filtre de culoare și recombinate pentru a produce o imagine color. S-au folosit filtrele violet, verde și albastru; timpii de expunere au fost, pentru imaginea Pământului, 0.72, 0.48 și 0.72 secunde, iar pentru cadrul Venus, 0.36, 0.24 și 0.36, respectiv. Deși fotografiile planetare au fost realizate cu camera cu unghi îngust (1500 mm distanță focală) și nu au fost îndreptate direct către soare, ele arată efectele strălucirii de la soarele din apropiere, sub forma de dungi liniare lungi care rezultă din împrăștierea luminii solare de pe părți ale camerei și de parasolarul acestuia. De la marea distanță a lui Voyager, atât Pământul, cât și Venus sunt simple puncte de lumină, mai mici decât dimensiunea unui element de imagine, chiar și în camera cu unghi îngust. Pământul avea o semilună de numai 0.12 pixeli. Întâmplător, Pământul se află chiar în centrul uneia dintre razele de lumină împrăștiate rezultate din preluarea imaginii atât de aproape de soare. Analiza detaliată sugerează, de asemenea, că Voyager a detectat și Luna, dar este prea slabă pentru a fi văzută fără o prelucrare specială. Venus avea doar 0.09 pixeli în diametru. Structura de culoare slabă din ambele cadre planetare rezultă din lumina soarelui împrăștiată în optică. http://photojournal.jpl.nasa.gov/catalog/PIA00450 1996-01-13T09: 09: 39Z
